Arhiva pentru August, 2006

admin

Prietenul la Rohia se cunoaÅŸte

Pascal CRISTINEL – Cugir

2006-1.jpgAdeseori mă întreb cum poate fi testată prietenia, cum ajungi să recunoşti şi să-ţi cunoşti prietenul? Cum oare?

Ceea ce îmi vine în minte este greul încercării. La fel ca în ziua în care, imediat după o ploaie, care atunci şi numai atunci trebuia să cadă, a făcut ca tot ce avea să urmeze să ne dovedească ceva cu totul şi cu totul deosebit, şi anume faptul că putem mai mult, iar noi nici nu ştiam că în noi trăiesc îngeri.

Şi totul a început cu atingerea mâinii celui de lângă mine în momentul plecării. Toţi eram un ocean de tineri adunaţi în numele Domnului pentru a trăi o experienţă nouă şi adevărată, ne-am luat de mână, cunoscuţi şi necunoscuţi mai ales. Bucuria plutea în aerul răcorit de ploaie. De acum aveam nevoie unul de celălalt ca să ajungem cu bine până la capăt. Acesta a fost primul gând.

Ca un făcut, gândul acesta s-a transformat într-un entuziasm şi avea să mă însoţească mereu ca o lumină.

Mână în mână eram mai aproape unul de celălalt, trimiţându-ne putere şi curaj.

Am ieşit din oraş şi ne-am avântat în sălbăticia pădurii unde nu fiarele ne aşteptau, ci prietenia, iubirea şi însăşi viaţa ne aştepta.

Primul obstacol a apărut de la însuşi Dumnezeu sub forma unui drum inundat, dar pe care l-am trecut cu picioarele, nu speriindu-ne de apa ce ne intra în încălţăminte şi ne uda pantalonii, ci bucurându-ne ca nişte copii care pot, în sfârşit, să simtă cum se topesc în natura din jur. Toată apa aceea ne-a făcut să râdem şi să glumim pe seama ei ori de câte ori ne aduceam aminte.

Am alergat spre prima probă, privind cu nesaţ dealurile împădurite din jurul nostru. Când am ajuns aici, o idee i-a venit unuia dintre noi şi asta ne-a uşurat munca.

2006-2.jpg

Părea aşa de uşor…

La a doua probă un cuvânt este de ajuns pentru a ne organiza şi totul venea parcă de la sine.

Pas cu pas ne-am descoperit unii pe alţii. Strigătul de încurajare nu ne-a părăsit nici o clipă simţind cum ne leagă în câteva clipe pentru eternitate. Strigam cu toţii din tot sufletul către Dumnezeu o rugăciune, apoi alta şi alta…

Pădurea răsuna de vuietul uralelor, iar dealurile ne răspundeau cu ecoul lor. Puterea şi însufleţirea ce ne doream se întorcea la noi prin fiecare copac, prin fiecare frunză, piatră sau fir de iarbă. Nu mai era frig, nici oboseală, ci doar o bucurie sinceră, ce creştea în noi precum aburii din dealurile mustind de apa ploii.
Probă după probă ne îndeplineam lucrarea cu zâmbete în suflet şi căutări de laudă.

Simţeam cum hainele se lipesc de mine, iar în palmă sudoarea picura pe pământ, contopindu-se cu a celui din urma mea. O clipă l-am privit în ochi, mi-a zâmbit şi s-a întors spre cel ce îl urma, spre ai oferi mai departe o privire vie şi un zâmbet.

Am străbătut drumul, am înfruntat pădurea, am luat dealul în piept pe cărările lui înguste până când, într-un sfârşit, măreaţa turlă a bisericii a răsărit dintre vârfurile copacilor.

Ne apropiam alergând şi strigând de bucurie până când, în faţa unei porţi, ne-am oprit uimiţi: Rohia!

2006-3.jpg

Soarele de seară sufla aur pe acoperişurile şi zidurile mănăstirii. Străluceau icoanele, împletind lumina lor cu căutările vecerniei ce păreau să legene încetişor pădurea.

Emoţionaţi, nu îndrăzneam nici unul să spunem ceva. Ne auzeam răsuflarea unul altuia. Păşeam încet, parcă să nu tulburăm pacea aceea sfântă ce domnea peste tot.

Ne-am apropiat mai cu îndrăzneală, spălându-ne feţele de noroi şi apoi închinându-ne la sfintele icoane.

În faţa bisericii, ne-am adunat în curând cu toţii, privind în jurul nostru cu fericire: „A meritat totul!”

Pe drumul spre întoarcere ne priveam unii pe alţii şi ne vorbeam. Era în noi ceva nou şi frumos, iar în ochii celui de lângă mine vedeam un om, un om aparte: prietenul meu.

E plin pământul de prieteni, dar uneori, în vâltoarea vieţii, te întâlneşti pe drum cu tine însuţi. Te regăseşti în ochii celui pe lângă care treci, privindu-l pentru o clipă, te regăseşti în mâna lui care se întinde spre tine a dăruire sau a rugăminte. Ajungi într-o clipire de ochi ca, în el, să te bucuri sau să plângi. În mâinile lui te ajuţi, în glasul lui vorbeşti, în inima lui iubeşti.

Aşa m-am privit şi eu în ochii prietenului pe care nu îl cunoşteam. Aşa am învăţat cum Credinţa dă puterea, Nădejdea dă durata, iar Dragostea ne dă valoarea.

În tot drumul, mai mult ca orice, L-am găsit pe Dumnezeu, uneori atât de aproape, încât Îi simţeam răsuflarea de vânt şi mirosul de tămâie al hainei privindu-l în ochii cerului.

Încă mai simt mirosul ploii şi pământul moale sub picioare. Încă mai văd copacii pădurii presăraţi cu zâmbete de prieteni.